Pentru inimi

Era o toamna urata. Aveam un job mizer, de la 7.30 la cat ma tineau puterile, ajungeam acasa, beam ceva si o luam de la capat cu lucrul. O toamna in care ma imbracam in fiecare zi la fel pentru ca nici zilele nu puteau fi deosebite unele de altele. Toamna-iarna in care am facut 100 de felicitari pe imprimanta-mi proprie, am uscat calcul pe calorifer si l-am taiat cu cutterul. Oribil! Degradant! Forma aia de publicitate careia eu ii spun “lucru manual” sau “munca de chinez batran” . Ciudat este ca nici acum nu sunt mult mai departe, cu toate ca lucrez intr-o companie care se viseaza cea mai tare din tara pe un anumit segment. Ce te faci ca oamenii sunt cei mai tari din tara pe segmentul lucrului facut pionereste, fiecare ora la job e ca un atelier de experimente en-retail.

Lait motivul acelei toamne a fost “Pentru inimi” si am iubit-o atat de tare incat, prinsa in magia si let’s have fun-ul ei am realizat abia mai tarziu ca V, care avea din nou o mare dragoste, mi-a trimis mie un mesaj destinat ei. Ceva de genul “am ajuns acasa, te pup”. Iar eu eram acasa. Si la momentul respectiv imparteam aceeasi “acasa”. Ziua de astazi, asa rece si lipsita de zvac, asa aproape de cum ma simteam atunci, mi-a adus aminte de mesajul cu pricina atat de acut de parca l-as fi primit chiar astazi. M-am lasat prinsa in emotia acelei zile si am tras adanc in piept atat de clar parfumul amarui dar pregnant al toamnei fara vise si fara orizont ca aproape ma pregateam sa-i raspund acum, trei ani mai tarziu, la un mesaj pe care il citisem si stersesem instant, doar-doar urma sa mi se para apoi un simplu vis. O halucinatie a mea, nu o greseala grotesca a lui.