Despre copilării, horoscop şi muzică

Vorbeam zilele trecute cu un prieten despre middle age crisis…adică ne apropiem amândoi de 30 de ani şi ne studiam unul altuia simptomele de let it go şi senzaţia de “auch, mă doare” după două nopţi nedormite. El, îndrăgostit de câteva săptămâni, cu fiori adolescentini în stomac, întors de pe-o parte pe alta noaptea şi tot aşa… Ce mai, un om norocos! Oricum, cred că am îmbătrânit oarecum mai repede, dar şi muuuult mai ciudat: adică mă îndrăgostesc una-două, dar somnul meu de frumuseţe nu e aproape niciodată tulburat de starea de veghe cu “dă, Doamne, un sms” - thrill-ul ăsta l-am pierdut de mult. Probabil şi din cauza faptului că mă îndrăgostesc de all the wrong guys care, din motive obiective, n-o să-mi trimită niciodată sms-uri noaptea: fie sunt bărbaţi în toată firea, însuraţi sau măcar cu capul mai pe umeri, fie sunt departe, fie habar n-au ce fantezii am eu cu ei…cel din urmă ar fi cel mai frecvent motiv.

Uneori, îmi citesc horoscopul la cafeaua de dimineaţă: invariabil, uit în 3 minute ce-am citit, însă, dacă se întâmplă cumva să fie ceva de genul “seară romantică”, nu mă pot abţine să nu mă gândesc, 30 de secunde, oare cine din minunaţii-care-nu-mă-bagă-în-seamă mă scoate în oraş diseară. Niciunul, of course. Noroc că seara am treabă cu solarul, coaforul şi shoppingul, deci nu observ. Principial vorbind, chestia asta cu horoscopul mi se pare o prostioară: ceva ce practici intensiv în clasa a VII-a, scrii în jurnal, suni o bună prietenă să-i spui ce chestii bestiale urmează să păţeşti şi aşa mai departe. Cu toate astea, OK, I enjoy some good news from time 2 time, aşa că-mi voi păstra bunul obicei de a-mi bea cafea cu nasul printre astre.



O altă chestie care mă pune uneori pe gânduri vis-à-vis de acel growing up pe care poate-l doream la un moment dat, numai că acum încep să mă răzgândesc serios: o sa fiu clubbing şi la 40 de ani? Şi la 50 de ani? Sau cum funcţioneaza chestia asta? Presupunând că vor mai fi pe piaţă peste 20 de ani, ar trebui oare să mă aştept ca David Guetta sau Tiesto să îmbătrâneasca, să se dea pe pop, rock, smth iar eu să îmi updatez gusturile muzicale după ei? Am observat la rockerii middle aged că n-au trecut de la Metallica la Linking Park, Marilyn Manson etc (scuze, dar astea sunt singurele trupe rock care îmi trec acum prin cap, e evident că sunt tufă la capitolul ăsta!) Ei au rămas tot la trupele pe care le ascultau pe vremea când mai aveau păr în cap să dea din el pe lângă scenă, în timp ce generaţia noastră, cei care am inaugurat să zic aşa clubbingul în Romania, ne facem update-uri regulate, şi e clar că Iio şi ATB nu mai sunt ce-au fost. Anyway, am muzica mea pe blog…iar update-urile ar trebui să fie un sport care să mă ţină alive&kicking pentru cât a mai rămas din toamna asta.

Pentru inimi

Era o toamna urata. Aveam un job mizer, de la 7.30 la cat ma tineau puterile, ajungeam acasa, beam ceva si o luam de la capat cu lucrul. O toamna in care ma imbracam in fiecare zi la fel pentru ca nici zilele nu puteau fi deosebite unele de altele. Toamna-iarna in care am facut 100 de felicitari pe imprimanta-mi proprie, am uscat calcul pe calorifer si l-am taiat cu cutterul. Oribil! Degradant! Forma aia de publicitate careia eu ii spun “lucru manual” sau “munca de chinez batran” . Ciudat este ca nici acum nu sunt mult mai departe, cu toate ca lucrez intr-o companie care se viseaza cea mai tare din tara pe un anumit segment. Ce te faci ca oamenii sunt cei mai tari din tara pe segmentul lucrului facut pionereste, fiecare ora la job e ca un atelier de experimente en-retail.

Lait motivul acelei toamne a fost “Pentru inimi” si am iubit-o atat de tare incat, prinsa in magia si let’s have fun-ul ei am realizat abia mai tarziu ca V, care avea din nou o mare dragoste, mi-a trimis mie un mesaj destinat ei. Ceva de genul “am ajuns acasa, te pup”. Iar eu eram acasa. Si la momentul respectiv imparteam aceeasi “acasa”. Ziua de astazi, asa rece si lipsita de zvac, asa aproape de cum ma simteam atunci, mi-a adus aminte de mesajul cu pricina atat de acut de parca l-as fi primit chiar astazi. M-am lasat prinsa in emotia acelei zile si am tras adanc in piept atat de clar parfumul amarui dar pregnant al toamnei fara vise si fara orizont ca aproape ma pregateam sa-i raspund acum, trei ani mai tarziu, la un mesaj pe care il citisem si stersesem instant, doar-doar urma sa mi se para apoi un simplu vis. O halucinatie a mea, nu o greseala grotesca a lui.

Visez...

19.10.2008 - E exact acea perioada in care ma feresc, dorm, nu ma enervez, nu se intampla nimic, singurul meu stress e vestimentatia de-a doua zi. O informez pe maman ca mi-e bine zilnic, nu las noaptea sa ma prinda in fata calculatorului, nu ma las atrasa in vijelia unei piese noi, nu visez prea mult, nu ma infierbant din nimic. Teoretic. Practic, e clasica luna de toamna in care colind tara, in fiecare weekend in alt oras, in fiecare luni dimineata in fata aceluiasi birou intesat de cafele fara cofeina. Fiecare piesa ma face sa zambesc, sa simt acele mult pomenite furnicaturi in stomac, ca si cum m-as indragosti astazi, prima data intr-un an cam lung. Ma ascund in spatele ochelarilor de soare, trag cu ochiul la masinile din jur, doar-doar vad pe cineva cunoscut si poate chiar indragit. Weekendul aduce sperante, nehotarire, make-up si tinute “traznet”, emotia ca voi intalni un tip care parca m-a facut sa-mi ies din fire. Se face luni, ramane speranta ca mai avem trei weekenduri impreuna, si apoi doua, si uite ca a mai ramas doar unul. Mai conteaza? Pot sa zambesc la fel de bine la adresa unui om cu care stau fata in fata sau pot sa zambesc, parca si mai relaxata, la adresa unui vis frumos.



13.10.2008 – s-au terminat weekendurile, nu mai am ce numara. Mi-a ramas gustul dulce al drumurilor lungi, satisfactia noptilor petrecute in hoteluri cosy, ritmurile de clubbing intre 3 si 4 dimineata. Ma pun pe picioare cu ginseng si visez la “ o deplasare definitiva”. In visele de rasarit de ziua ma vad la Timisoara sau la Targu Mures. N-as vrea sa ma mut in decembrie intr-un oras total necunoscut, singura si fara iluzia barbatului in compania caruia mi-am petrecut doua ore minunate in fiecare duminica din ultima luna. N-as da chiar acum moliciunea Sibiului si starea de putrefactie cu fitze care domina in oras pentru raceala unei locatii in care am chefuit la un moment dat, o noapte. As prefera sa am la ce sa ma intorc in Timisoara: il simt acum, chiar de la distanta asta, calduros, friendly si luminat. Il simt periculos pentru atractii, distractii, anturaj. Da, daca as avea ocazia, as mai sta pe-aici… macar cateva zile pina m-as hotari cu cine si in ce fel as vrea sa-mi petrec urmatoarele weekenduri.

?

Sa inlocuiesc vinul fiert cu ciocolata calda. Sa-mi incalzesc papuceii bleu pe calorifer, in loc sa-mi racoresc pijamaua de matase pe geam. Sa ma rasfat suprem dormind imbracata in pulovere moi si ciorapi colorati. Sa motai dimineata, de la 6.30 la 7.00, cu cafeaua in mina, unghii rosii si cd cu David Guetta. Sa ma simt in forma chiar si fara sa mai beau cafea, dar consolindu-ma cu CK. Sa nu las toamna sa ma expedieze la lucru cu lenjerie pufoasa, ci cu una matasoasa. Sa privesc pe geam, de fiecare data cand mi-e greu, si sa-mi spun ca ploaia rece e frumoasa. Sa-mi imaginez ca ma bucur de ea ascunsa, la caldura, cu cineva cu care as vrea sa fiu. Sa pun mina pe telefon si sa sun oameni cu care poate vorbesc prea rar. Sa treaca toamna lin, cu ganduri pierdute catre Timisoara, catre un chow-chow pe care poate am sa-l am vreodata, catre o casa mai mult portocalie decat alba.



Alaltaieri am reusit sa-mi satisfac pofta de a dormi in camere de hotel. Voi face asta weekend de weekend, o luna intreaga. Cand se va termina, probabil va fi deja iarna. Alt film, alte dimineti, alta culoare de ciorapei.

Bucharest, 2dance & U

Chiar ma abtin sa nu scriu post-ul asta in engleza. E o declaratie de dragoste, un soptit “nu pleca”. Daca ma mai tii minte macar un pic, stii ca ar fi trebuit sa fie in engleza. Mi-as dori sa ma suni acum, sa ma intrebi daca dam o fuga pina la Amsterdam. Nici macar nu te-as intreba de ce sau daca mai are sens sa impachetez ceva. Eram nebuna atunci, dar chiar vroiam sa ma marit cu tine:) Stiu ca nu te-ai ales decit cu o sperietura, cu un car de nervi, iar eu cu un embargou trist pe orice cale de comunicare cu tine, dar erau singurele vorbe ne-nebune pe care reuseam sa le mai articulez.

Ne stim de sapte ani si probabil ca te iubesc de sase. Orice as spune acum, suna ieftin si patetic… toata viata mea in Timisoara, the fun and the cries, au trecut cu mine uitandu-ma din cand in cand la o anume fotografie, cu tine, cu un pahar de whisky in mina….si atit; tresarind cu un zimbet la anumite reclame cu o voce pe care o visam noaptea si pe care chiar si acum o recunosc oricind……am vrut sa te sun acum citeva zile sa-ti spun ca ma bucur sa te aud din nou. N-am facut-o, pentru ca stiu sau cred ca te-am speriat spunindu-ti ca “ma urmareste soarele prin tara si Cleopatra Stratan la radio”. A fost atit de rau?

Ma “intretin” de un an cu gandul ca azi-maine ne vedem in Bucuresti…eu dansind….daca iti mai aduci aminte macar 1% din putinul pe care l-ai stiut ever despre mine, da, ma simt cel mai bine dansind. Idee n-ai cite nopti mi-am petrecut dansind, in cluburi in care speram ca undeva acolo, esti si tu. Chiar si in noaptea aia nebuna, in Oradea, atunci cind am reusit sa va sperii pe toti, am stat citeva ore intr-un club in care eram sigura ca esti si tu. Nu fusesesi niciodata, asa ca de ce-as fi avut norocul sa te nimeresti linga mine chiar atunci cind mintea mea nu mai reusea sa distinga realitatea de vis…sa ma fi ajutat tu sa dorm si sa ma rup de orasul in care-mi construisem si distrusesem viata in acelasi timp.

Daca pleci, nu mai am ce cauta in Bucuresti. Aici nu pot sa raman pentru ca nimic nu ma leaga de locul asta care n-a reusit sa insemne nici macar ceva muzica; in Timisoara nu pot sa ma intorc pentru ca ai fi tu peste tot, in tot clubbingul si-n toti prietenii…m-as uita mereu in intuneric, doar-doar te zaresc. Daca pleci, s-ar putea sa nu mai dansez niciodata. And I fucking mean it.