Glossy white wine

Ma gândeam zilele trecute că îmi vine din ce în ce mai greu să merg la lucru. Cred că n-am nicio motivaţie. Mă enervează toată lumea şi vechea mea problemă cu autoritatea revine mai în forţă ca niciodată dat fiind faptul că am şi parte, momentan, de nişte superiori autoritari şi foarte personal implicaţi în ceea ce se întâmplă.

În orice caz, mă gândeam la asta aseară şi aproape că ajunsesem la concluzia că sunt oarecum incapabilă să îmi găsesc un job de care să mă ţin multă vreme. Nu am fost întotdeauna aşa. În primii mei ani de “carieră”, obişnuiam chiar să fac excese când venea vorba de lucru: devenisem ceea ce prietenii mei numeau workahoolic şi nu numai că îmi petreceam mai tot timpul lucrând, dar şi retrăiam în timpul liber toate evenimentele de peste zi.

După care au urmat cei doi ani, dacă nu mai mult, de pauză totală. Aşa zisa privatizare, care, de fapt nu înseamna decât câte o lucrare pe ici pe colo, dominantă fiind însă leneveala, stresul pentru lucruri de nimic şi de-stresarea alcoolizată. Dimineţi pierdute în aburul nopţilor trecute, agitaţia şi teama de eşec care aproape îmi acaparaseră viaţa, scăparea laturii profesionale de sub control şi concentrarea permanentă pe relaţia mea cu V.

Nici măcar n-aş putea spune că lăsasem balta jobul pentru a ma preocupa de viaţa mea personală. Viaţă personală mai înseamnă şi câte o carte, prietenii apropiate, răsfăţ în saloanele de frumuseţe, excursii departe de nebunia oraşului, senzaţia că fiecare zi îţi aduce ceva bun şi altele de genul....La momentul acela însă eu începusem să las toate astea deoparte: mă privam singură de multe din bucuriile acestea dând vina pe lipsa banilor sau a timpului necesar. Nimic mai fals: de undeva, banii au tot venit o vreme, destui cât să fi putut să mă bucur de ei, dacă aş mai fi ştiut cum. Timpul mi-l împărţeam întotdeauna între ora la care venea V acasă, ora la care aveam chef să beau ceva, ora la care puteam să-mi fac somnul de după-amiază, ora la care plângeam sau deliram de gelozie.

Nu, nu lăsasem baltă jobul pentru mine. Lăsasem totul baltă pentru că mi-era lene să-mi mai bat capul cu ceva. Mă ascundeam în spatele unei relaţii, acuzând un om pentru tot ce mi se întâmpla, căutându-mi ocupaţie în acuzele acestea, doar de frica de a înfrunta oamenii şi oraşul, într-o nouă zi.
Nici eu nu ştiu cum, dar după o vreme, după ce se adunasera cinci luni în care am stat singură şi izolată de restul lumii, ascunsă în casă, în faţa monitorului şi a unei sticle de whiskey, am reuşit să ies şi să mă întorc la lucru. Pentru câteva luni. Şi am cedat din nou.

Sunt lucruri pe care nici acum nu mai pot sau nu mai ştiu să le fac. Mi-am propus să redevin ceea ce am fost înainte de V, dar nici asta nu-mi iese. Mi-am propus să cheltuiesc sume imense pe haine, manichiură, solar, masaj, femeie de servici, cluburi. Toate copilariile acelea care mă defineau aproape când m-a cunoscut V. Eram întotdeauna machiată, aranjată, nu concepeam să nu port tocuri, chiar şi în casă, aveam întotdeauna la îndemână zeci şi zeci de crème, rujuri, farduri şi rimeluri. Nu aveam seară în care oboseala să mă ţină în casă. Clubbing-ul era ca un night time job. Nimic din toate astea nu mai e acum. Cu greu mai am forţa să vin la birou, să mă trezesc dimineaţa, să mă îmbrac cât de cât decent. Mi-e dor de senzaţia de nebunie pe care mi-o dădea vinul alb, sec, cu gheaţă. Energia care mă făcea să n-am stare, să caut oameni, să vreau să îi găsesc.