Sărbătoresc imediat doi ani bătuţi pe muchie de când am realizat, de la cafeaua combinată cu cocktailurile ce i-au urmat, că bărbatul pentru care aş fi dat totul urma să devină în scurt timp o poveste nu tocmai frumoasă, dar cel puţin cinstită. Trei ani surprinşi întâi în mailuri, telefoane, party-uri şi extaz; o forţă inumană care a smuls totul, a pustiit oameni, prietenii şi joburi în căutarea noastră, a universului “doar al nostru”. Am lăsat totul şi pe toţi baltă ca să fim împreună, fără să înţelegem la timp că toată puterea aceea urma să se transforme în ceva rău, într-un evil life, şi noi urma să fim primii afectaţi.
Am visat chiar să-i fiu soţie, cu toate că nimic din felul în care trăiam noi nu avea iz de popă, bal pe mese, scutece şi şampon de covoare, ci, din contră, trăznea de la o poştă a glamour de ocazie, inconştienţă adolescentină şi un joie de vivre temător de pragul celor 30 care urma să se apropie. El se vedea în ziua nunţii dând bice unui pur sânge prin mijlocul oraşului, într-o caleaşcă. Fanteziile mele conturau o mireasă dansând o noapte de vară, în clubul clubberilor timişoreni, cu anumiţi dj celebri ţinându-le isonul nuntaşilor înveseliţi de celebrul whiskey cu RedBull. De dragul lui, mă gândeam să fiu îndurătoare şi să accept şi muzică sârbească, dar musai pe un show cu flăcări în piscină.
Pentru el, toate astea s-au terminat treptat. Întâi un chef la care şi-a dat seama că se bucură că nu sunt şi eu acolo, apoi o criză de nervi cu urme de ruj pe peretele din bucătărie, o roşcată matură şi versată în a-şi înşela bărbaţii proprii cu bărbaţii altora, o iarnă urâtă, fără joburi, bani sau party-uri, un căţel “al nostru” pierdut de mine, multe plânsete….. Eu n-am înţeles nimic din toate astea. Am remarcat doar, într-o seară de mai, că s-a terminat...
Posts
