13th of November 2006, double one for me, pls

Nu cred ca am vrut sa fac nimic din ce-a iesit. Nu tineam minte decit niste date importante pentru....unii si altii, poate chiar si pentru mine. Stiam ca in 6 totul ar trebui sa fie "la cheie", ca 7 e zi de salariu, ca in 8 imi propusesem sa fiu in Brasov, ca in 13 ar trebui s-o sun pe Ralu sa-i zic "la multi ani". Intre toate astea, stiam punctual de ce lucruri ar trebui sa ma ocup "la job" si ca ar trebui sa am grija ca, din cind in cind, sa dorm macar cite 4-5-8 ore pe zi.

Cu o noapte inainte sa plec nu dormisem aproape deloc. Fara calculator, fara televizor, fara tigari, cu lumina stinsa, si totusi statusem o noapte intreaga in intuneric fara sa dorm. Cu atit de multe ginduri si idei ca nici macar nu ma deranja foarte tare faptul ca nu aveam tzigari. Imi zisese mama sa-mi iau Cosmopolitanul si sa ma bag in pat, sa citesc pina adorm. Mi-am luat Cosmopolitanul, m-am inconjurat de paturi si am inceput sa citesc, de la prima pina la ultima pagina, de la stinga la dreapta, cum fac eu cind vreau sa devorez o revista. Mi-am adus aminte de newsletter si am inceput sa-mi scot agendele, sa-mi revad notitele, sa incerc sa le pun intr-o ordine, sa-l fac sa ajunga tiparit macar acum, in noiembrie. Avea deadline in 16 noiembrie.

Am dormit totusi undeva, intre 5-6 si 9-10 dimineata. Dupa care am aflat ca mushcatele din fata usii mele au si ele nevoie de apa si ca ar fi bine sa ma ocup si de asta. Am promis ca o voi face, first thing when I come back from my trip. I never came back from that trip.

Pe drum am ascultat niste meciuri. Nu stiu cum se spune cind asculti la radio transmisia in direct a mai multor meciuri de fotbal, dar stiu ca suna mishto. Intotdeauna mi s-a parut super incitanta si chiar spectaculoasa meseria asta de reporter sportiv. Dar nu genul care-ti transmit la stirile de la 20.00 ce s-a intimplat peste zi, calm, relaxat, cu zimbetul fetei de la Pro TV care m-a facut si pe mine amatoare de stiri sportive, ci cei care transmit in direct si urla, tipa, chiuie, parca-i vezi cum isi pun mainile-n cap de disperare la o faza ratata sau si mai rau, lovesc cu piciorul o minge inexistenta atunci cind x-ulica "avea o ocazie de gol formidabila".

Dupa care am ascultat ceva muzica, era soare, m-am bucurat si aproape n-am sesizat cit a durat drumul, din cauza unei rute ocolitoare pe care fuseseram abatuti la un moment dat.

Era 4 noiembrie, simbata. In ziua aia mi-am facut de lucru, vorbind la telefon cu unul si cu altul, inclusiv cu matusa-mea care se gindise sa ma sune sa ma intrebe ce mai fac (ar fi trebuit sa-mi dau seama ca ceva nu e bine; ea niciodata nu facea asha ceva...poate ar fi trebuit sa o intreb daca stie ceva mai multe despre mine daca ma suna si ma intreaba cum ma simt), am mincat la KFC si le-am si completat un chestionar dintr-alea care-i ajuta pe ei ca data viitoare sa ghiceasca dupa cum arat ce-as vrea sa maninc, mi-am propus sa ma duc la un film, dar ulterior am lasat-o balta, cu toate ca as fi putut vedea "Diavolul se imbraca de la Prada", in cazul in care cinematograful din mall-ul cu pricina chiar exista si functiona. Mi-am cumparat niste cizmulitze, m-am plimbat prin magazin, am mai mai aranjat una pe ici, alta pe colo, am incercat sa retin numele oamenilor cu care vorbeam. Chestie deloc usoara pentru ca putini aveau nume romanesti cu care sa fiu familiarizata. L-am retinut pe Mark, lucrator comercial la legume fructe, asa ca ne-am facut impreuna de lucru, aranjind banane si fumind Marlboro dupa niste paravane montate aiurea pe-acolo. Imi povestea despre suta lui de euro lunara si despre bunica bolnava pentru care ramasese in Romania. Eu ii povesteam lui despre optiuni....sa alegi intre un rau mai mic si un rau mai mare. Sa te lasi de fumat si sa te apuci, pe aceiasi bani, de creativitate.

A doua zi, pe la 8, am plecat sa dormim. Si am mincat cred, prima ciorba de burta din viata mea. Mi-aduc aminte ca era destul de buna, cit sa am dubii daca este sau nu chiar ciorba de burta. In ciuda reputatiei ei, eu aveam o parere foarte proasta despre ciorba de burta. Dar anterior facusem cred ceva afirmatii de genul ca "decit sa maninc o ciorba de burta, mai bine mi-o torn in cap", asa ca acum am decis sa adopt o abordare "de management": mai bine o maninc totusi.

Btw, MBA=management by accident?

Dupa care....a fost ceva cu incarcatorul de Nokia: il dau sau nu il dau. Nu l-am dat, ca sa-mi incarc eu telefonul. Am ramas fara tigari. M-am dus "la un ABC, la 10 minute de mers pe jos" sa-mi cumpar tigari si drumul m-a enervat cumplit. Cica eram intr-un sat, in orice caz ABC-ul ala numai aproape nu era, dar cainii vagabonzi se auzeau latrind de peste tot. De teama lor, treceam strada si-ntr-o parte si-ntr-alta pina aproape n-am mai stiut cum sa ajung inapoi sau pe unde sa traversez ca sa nu ma calce din toate partile.


La 12.00 fix m-am intors, m-am spalat si am incercat sa dorm. N-am putut sa dorm foarte multa vreme, mai ales pentru ca imi era frig. As fi iesit din camera sa o intreb pe doamna gazda ce se-ntimpla, dar chiar simteam ca sunt atit de obosita ca si sa deschid gura, "sa fac o intrebare" mi-e greu. Stiu ca ma uitam la televizor....la stiri ziceau ceva de niste "nopti albe in Romania" si eu ma gindeam cu groaza ca sper ca nu se refera la ale mele. Am vorbit cu mama si mi-a zis ca in Timisoara fusese concert Cargo. Mi-au dat lacrimile. Nici eu nu mai stiu de ce. Poate tot pentru ca piesa aia imi aducea aminte si de Ralu, si de Vesi, si de Carmen, toti in aceiasi 10 neuroni slab functionali din cauza frigului si a oboselii.

Tot la stiri, mai ziceau ceva de o cursa de masini legala prin Bucuresti, iar pe mine ma treceau fiorii gindindu-ma la drumul meu de intoarcere de la ABC cind, nestiind efectiv semnele de circulatie si pe unde as fi putut sa traversez legal, ma simteam ca subiectul in forma de gasca/gaina/papagal al unei asemenea curse de nebuni dupa adrenalina.

Mi-am adus aminte de multe ori in ziua aia de papagalul vorbitor pe care-l vazusem la Carrefour in Bucuresti si care-mi ruinase toate visele de a avea intr-o zi un papagal vorbitor, nu de alta, dar exponatul avea dimensiunile unui vultur dupa parerea mea. Adica nu era deloc o creatura cu aspect friendly.

Dupa cina, inapoi la lucru. Era simbata seara. Am descoperit chiar si un loc de distractie in care, undeva la intuneric, am ascultat citeva piese si am incercat nici sa nu dansez, nici sa nu pling. Sa stau, sa zimbesc si sa ma uit la oameni. Ascunsa in cel mai intunecat colt al strutzocamilei de discoteca in care ma aflam. Barbatul cu stergatoarele anti-plins a aparut mult mai tarziu.

S-a facut 6 noiembrie. Era luni deja. Nu apucasem sa dorm, dar apucasem sa ma machiez in toaleta mall-ului. Pentru toata lumea, o boare de fard, una de ruj, o coditza de cal re-aranjata si poate li se parea ca gata.... o luam de la capat anytime.

Nici acum nu stiu ce am facut in 13 noiembrie. Din 6...maybe later.

Just another Manic Sunday

Gasesc intr-un final ca piesa cu Manic Monday a fost prost scrisa. Trebuia sa fie Manic Sunday. Ma termina duminicile, just like in the old times, senzatia ca nu mai e nimic dupa seara de duminica. Senzatia de vid cumplit, de ceva care nu mai vine sau care nu se mai intimpla...cumva niciodata. Desi treaba asta se repeta duminica de duminica.

Astazi... ingretzoshata si incetzoshata de orizontul meu limitat vizual in cel mai pur sens al cuvintului, pentru ca afara chiar e o noapte "de-aia", plus discutiile lungi referitoare la Timisoara, de ce nu aici, de ce musai acolo, stiu ca nu poti si ca nu vrei si unde sa pleci pe o noapte ca asta?

Imi place sa plec la drum noaptea. O noapte ca asta, cu masina, si as avea feelingul ala de intimitate si protectie fata de frigul si intunericul de afara. Si m-ar tine tot drumul iluzia ca ajung acasa si o sa miroasa a ceva bun sau, daca nu, macar a un parfum cunoscut. Sa fie un drum cu ceatza si cu muzica si cu dealuri si cu da, poate cu ce am descoperit atunci, stergatoare care sa ma lase sa cred ca pornesc atunci cind simt ca-mi dau lacrimile. Stergatoare de ploaie care ma feresc de plins.

Cred ca au trecut mai mult de 4-5 ani de cind mergeam cu Mihai la Arad, nu iarna, ci doar vara, doar asa....ca sa ascult eu muzica. De obicei totul pleca de la un tur prin Timisoara pina cind ziceam uite, mai am atitzia bani la mine, hai sa-i dam pe benzina pina la Arad dus-intors. Uneori, tot drumul, nici macar nu vorbeam unul cu altul. Eu stam in dreapta, intotdeauna cu o bere in mina si cu o tzigara pe geam, el conducea si amindoi ascultam acel ceva ce de fapt ne legase. Muzica. Uneori, daca n-aveam muzica intre noi, parca eram doi necunoscuti. De fapt, fara muzica, uneori constatam ca nici macar nu eram asa buni prieteni. Nu share-uiam foarte multe chestii. Share-uiam beatul si era destul. Nu-mi aduc aminte sa fi remarcat atunci ca Mihai ar fi avut stergatoare anti-plins. Numai ca stiu, aproape sigur, ca pe vremea aia eram in faza in care nu mai plingeam aproape niciodata. Imi propusesem sa nu pling pentru ca vroiam sa-mi fie bine. Intr-una din noptile astea, a calcat o veveritza. Nu stiu daca nu cumva a fost ultima data cind am mai mers la Arad just for the sake of the music.

Doi, trei ani mai tarziu, mi-am dat seama la un moment dat ca pling din orice. Noptzile si alcoolul si telefoanele mincinoase si viatza care incepea la trezire si se termina la urmatoarea trezire, anticearcanul caruia ii descoperisem lipsa de utilitate pentru ca nu poti sa vopsesti si sa chituieshti in creme chiar totul.....toate astea facusera din mine, ceea ce sunt si acum. Un ochi albastru, inlacrimat de cele mai multe ori. Iar ochiul meu verde, mediteaza. Uneori se intreaba ce s-a intimplat? Unde s-a rupt firul? de parca n-ash shtii...de parca ash avea un ochi verde si unul albastru ;)

Nu stiu de ce scriu asta. Reparatiile nu se fac duminica seara. Pentru mine, reparatiile nu prea se fac niciodata.....expresia mea "m-am plictisit de asta" s-a imbogatzit cu adaosul de "n-am chef". Ce naiba se presupune ca faci duminica seara? Era o vreme cind ma uitam la "Totul despre sex" duminica seara, iar in rest...habar n-am. Socializing de una singura, cred. Hai sa mai incerc o masca de par sa vad ce se intimpla. Telefoane pe cent cu prieteni, uneori. Intre timp, nu mai am cent, nu stiu daca mai am prieteni, dar telefoane sigur nu dau si nici nu primesc.

Are matusa-mea o prietena pe care stiu ca am auzit-o o data ca intr-o seara (nu mai stiu daca era duminica totusi) isi calca hainele pentru a doua zi, la lucru. Cred ca nu sunt in stare sa fac asta, desi poate ar fi un obicei placut, un tabiet care sa alunge ceatza atunci cind eshti fortzat s-o vezi din casa: sa ma "bibilesc". Adica sa-mi aplic tot felul de coji de castraveti pe fata, sa-mi fac pedichiura singura-n ligheanul montat strategic in fatza televizorului, sa-mi calc o camasha (macar de-as avea camashi care trebuie calcate), sa reinventez o curea dintr-o esarfa sau invers. Pardon, invers ar fi un esafod. Prietena asta a matusha-mii mai avea un obicei mishto: facea puzzle. Cred ca de-asta as putea sa ma apuc si eu. Un exercitiu de rabdare, sa-mi alunge insomnia de duminica seara si socializingul de una singura care intre timp, a devenit redactare rapida de texte stupide intr-un asha-zis blog. M-as lasa, dar duminica viitoare ce-o sa fac?

6 noiembrie 2006, Virginia Slims meets Julius Meinl

Am intrat la nimereala, din fuga si de frica ploii in ceva ce arata a bar....o locatie HoReCa fara nimic special: 3 rinduri de mese, cite 3 mese pe fiecare rind. Ultimul rind cel mai departat de catre usa de la intrare era oarecum mascat dupa niste draperii legate cu funda la mijloc. Daca ai fi desfacut toate draperiile alea, din start, locul se facea mai mic cu 30%. Era decorat cu verde si galben, care, de fapt, erau si niste culori 'semnalizatoare" in contextul dat. Cum am intrat, am intrebat scurt unde este toaleta si mi s-a raspuns ca dupa perdeaua galbena. Sau verde. Nu mai stiu.

M-am asezat la prima masa, aproape de geam si de calorifer. Imi amintesc ca dadeam telefoane si primeam sms-uri, eram agitata si stresata pentru ca din cele trei telefoane cu care ma jucam fara sa-mi pot pune stavila, niciunul nu mai avea baterie, iar eu nu mai aveam incarcatoare. Mi-am luat o cafea (sau poate un pahar de apa?) si apoi un pachet de tigari. Ceva din categoria JTI. De fapt, sunt aproape sigura ca era un Winston. La o masa in fatza mea, doua fete si doi baietzi sporovaiau cu ochii la telefoanele lor mobile, la ecranul MTV postat in spatele meu, la noaptea lunga care-i astepta la lucru. Din cind in cind, una dintre ele trecea in spatele tejghelei si mai spala cite-un pahar, iar cealalta iesea afara sau se retragea in toaleta ca sa poata vorbi la telefon.

Mi s-a parut curios ca drept in fata mea, pe pult, aveau montat un display de Bergenbier fara alcool, iar pe fosta terasa, acum inundata de ploaie si intuneric, decorata cu niste umbrele probabil galbene, dar strinse, se vedea, intors cu spatele un ditamai kitul de Bergenbier. O instalatzie dintr-aceea de “face” bere la dozator.

Tot afara, doua frigidere, unul de Cola, unul de bere, ambele incuiate.....sa nu se autoserveasca clientii cu vreo bautura neplatita. Ma uitam pe geam din cind in cind....vedeam ca ploua, ca e frig, si-mi lipeam cotul de caloriferul fierbinte din stinga-mi. Din ce in ce mai des, pe masura ce deveneam mai agitata, luam o bricheta sau direct o tigara aprinsa de pe masa celor 4 tineri. Intre fumatori, mie mi se pare ca e ca un “da-o mai departe” chestia asta cu datul focului. Adica, daca nu-i dai omului un foc, va trebui sa se abtzina de la a fuma. Daca-i dai un foc, il ajuti sa-si fumeze tigarile. Uneori, prefer sa-mi ceara cineva o tzigara, ca sa pot sa potestez si sa-l injur in gind ca-i cershetor, ca in definitiv, pe ziua de azi n-a fumat decit ce-am cumparat eu, decit sa fie al 10-lea foc pe care i-l dau. Ca si cum as fi bricheta lui personala....si inca aia profi, careia nu i se termina gazul cu una cu doua. E o diferenta intre o cutie de chibrituri si o bricheta. Cu chibriturile, poti sa ai ghinionul sa fie toate de proasta calitate si dintr-un pachet sa fumezi doua tigari si restul sa blestemi producatorul.



A intrat o doamna si s-a asezat la o masa linga mine. Era imbracata ciudat, asta am vazut imediat, fara sa fiu capabila sa-i incadrez portul in categoria tiganeshte sau ceva de natura orientala. A cerut o cafea si am remarcat ca i-a fost servita in “formula Julius Meinl” cum ii spun eu, adica exact ca la OMV. O tava mica, de inox, pe care ai o ceasca de cafea, un piscot si un paharel cu apa. Nu-mi aduc aminte daca nu cumva pe cana chiar scria Julius Meinl. M-am distrat la culme......afirmasem o data, mi-aduc aminte ca eram in Deva, cu R* si cu S*, ca as vrea din tot sufletul sa-l cunosc pe Julius Meinl asta si chiar rideam la un moment dat ca, R*, daca-l vede, sa-i transmita salutarile mele. In seara aceea, mi-a zburat gindul la toate astea si m-am intrebat daca nu cumva doamna e Julius Meinl himself. Sau “numele ei de scena”. Fuma Virginia Slims. I-am cerut permisiunea sa ma asez cu ea la masa, sa fumam impreuna. Am schimbat doua vorbe, dar nu-mi mai aduc aminte nimic din ele. Am terminat tigarile, femeii i-a venit cina, eu m-am ridicat si am iesit afara in ploaie. In 5 minute eram deja in drum spre Timisoara. Ma obseda o expresie: “copilul unui tobacco shop”.