Puteai sa te faci vrajitor;)

Fusese la inceput o noapte, aproape de vara….eram cu V si cu Carmen in The Note, “fericiti” dupa o noapte intreaga de zbenguiala. Finalul serii era o piesa de-a lui Cargo, ceva cu multa ploaie, pe care am savurat-o impreuna, aproape adormiti unul pe celalalt, dar inca bucurindu-ne sa ne simtim trupurile alaturi…cred ca a fost unul dintre ultimele momente in care nu eram indragostiti unul de altul doar datorita lui Jack. In perioada care a urmat, imaginea noastra dansind imbratisati m-a chinuit si a mi-a adus lacrimi.multe. Era ceva ce pierdusem pentru totdeauna.

Era 14 octombrie, toamna trecuta. Stateam in cada in apa fierbinte si auzeam pe geam concertul Cargo de la stadion. Aceeasi piesa cu ploaia, aceleasi lacrimi pentru ceva ce nu mai era, dar si speranta ca daca as fi plecat sa ma scufund de una singura in multime, as fi uitat de V si l-as fi gasit pe el. Mi-l inchipuiam asteptindu-ma anonim, in intuneric, urmarindu-ma cu privirea printre miile de spectatori. Insotindu-ma cu gindul intai si apoi si fizic la cheful la care ma pregateam sa merg. N-a venit. Si in seara aia l-am rugat sa ma surprinda, sa-mi spuna ca e in Timisoara si ca ne vedem in locuinta mea provizorie, hotelul cu paturi moi si galbene. Nu s-a intimplat nimic.

Ascult acum noua piesa, tot Cargo. Si da, puteai sa te faci vrajitor ;)

Dimineti de toamna

Niciodata n-am simtit toamna atit de real ca anul asta. Interesant este ca percep totul prin prisma toamnei de anul trecut. A mai trecut un an, e acelasi soare, ascult aceeasi muzica, ma gindesc la acelasi om. Nu mai beau, nu mai delirez la telefon, imi tin in frau emotiile si surescitarea cu teama omului care stie ca suferinta s-ar putea intoarce, ma sperii cind ma simt prea infiorata. Prea emotionata. Si dornica sa pun mina pe telefon si sa-i spun: ca a mai trecut un an, m-am tratat, dar poate nu boala era de vina daca tot la el ma gindesc si daca tot imi vine sa sun si sa-l invit la un chef si intr-un hotel cu paturi galbene, daca tot tresar pe aceleasi piese. Daca tot construiesc povesti imaginare cu el urmarindu-ma in trafic. Discret si curios, oare unde ma duc. Sau ce mai fac.




In fiecare dimineata pornesc la drum cu veselia si nebunia sperantei ca poate astazi ma va suna. Sa ma intrebe daca mai am numarul lui de telefon, daca sunt bine, daca-mi aduc aminte ce a fost anul trecut. Sa aflu daca stie ca tot la el ma gindesc. Curioasa daca numara si el zilele ca mine…a mai trecut un an de cind…. Daca vede si el soarele de anul asta ca mine: la fel de puternic ca atunci, de simti nevoia de ochelari de soare si iti vine sa zimbesti in vintul rece de toamna.

Puterea de a fi turist

Traiesc de cinci luni intr-un oras despre care inca nu stiu nicio poveste urbana…Aud si citesc stiri, stiu ca exista, il vad din fuga masinii in fiecare dimineata si toropita seara, e aici. Daca ar fi sa ma abandoneze un sofer undeva pe o straduta laturalnica, n-as putea nici macar sa spun in ce parte a orasului ma aflu. E ca si cum as vizita Suceava, apogeul oraselor necunoscute prin care am trecut vreodata.

M-am bucurat acum o ora cind am trecut pe linga un OMV…am avut senzatia ca sunt acasa, in siguranta. Aproape ca i-am spus soferului sa opreasca, numai ca mi-am dat apoi seama ca nu am nevoie de nimic de la OMV. Nu sunt in trecere, in orasul asta locuiesc!

De cinci luni savurez starea de misterios a turistului ce zaboveste intr-un hotel citeva nopti de business si nu apuca sa vada decit propriul prea binecunoscut laptop, zimbetul formal al chelnerului din restaurant si chipul mustacios al taximetristului care-l plimba prin necunoscut. Ma simt acasa cind aud Radio 21, cind vad un OMV, cind intru in Real… si uneori, mai ales acum, dimineata, cind plec spre lucru si stiu ca o sa ajung intr-o ora si jumatate. Drumul asta inseamna pentru mine ca am plecat de undeva, calatoresc catre undeva. Poate am plecat de acasa.