a letter 2 me from a bipolar like me

Dear,

You are amazing. Many do not understand your bipolar nature; but you can rest assured ...

The bipolar experience is no more than this: A heroic soul born inhumanely sensitive,
desperately in need of true connection.

To you ... a touch is a blow, a misfortune is a tragedy, a joy is an ecstasy, a friend is a lover, a daydream is a premonition, strictness is suffocation, and completion is death.

Add to your brutally sensitive soul the overwhelming need to heal, create, and transform -- so that without the outpouring of honesty, the creating of music or poetry or something of meaning your very breath is cut off ...




You must create, must pour out your entire being in each and every encounter. By some strange, unknown, inward urgency you do not feel truly alive unless you are risking everything through your divine expression.

Thank you for having the courage to create ... to transform ...to be ... in a way other souls don't.

For without your courage and your light the world would grow listless and dull
and the rest of us who are like you would not have your courageous acts to inspire our own.

Rock on,

the radio that's haunting me

Găsesc în calculator piese cu id de 21… număr zilele, număr nopţile, 21 ascult…. Prima dată când am auzit piesa asta, mi-au dat lacrimile în Discoland. Nici astăzi omul de lângă mine nu ştie că eu sunt tot cu tine. Cum n-a ştiut nici cel dinainte că-l iubeam cu toate puterile, în toate nopţile şi-n toate piesele, dar te doream pe tine. Ajung la temutul (mi-era mai frică de asta când aveam 25 de ani decât acum) 30 imediat şi nu pot să nu mă întreb dacă trec şi pragul asta cu obsesia ta. Cu fixaţia pe care nimeni n-a reusit să mi-o alunge. Acum câţiva ani, înainte de aceeaşi aniversare care mă sfâşâie an de an, îi scriam mamei mele un mail pe care nici acum nu pot să-l recitesc spunându-i că sunt bătrână, alcoolică şi singură. Aş putea să-i scriu astăzi că nimic nu mă mai face să mă simt bătrână, dar singurele realizari ale vieţii mele sunt lipsa alcoolului de nu mai ştiu când şi satisfacţia pe care ţi-o dă dragostea pentru un om, ani de-a rândul. Neîmpărtaşită, neîmplinită, dar rotundă ca un cerc închis pe care îl descoperi şi îl reinventezi zi de zi, cu libertatea de a te mişca mai repede sau mai încet, dar nicodată în afara lui. Ar trebui să-i spun că revelaţia mea din adolescenţă, Paul Atreides, nu e doar o ficţiune, ci poţi ajunge să trăieşti asta. Că tot ce conteaza e cine eşti când lights go out şi că visul care te însoţeşte în nopţile în care ai noroc să visezi ce iubeşti poate să-ţi facă ziua, zâmbetul şi viaţa cu sens. Ştiu că a iubi totdeauna un om pe care aproape nu-l cunoşti e antiteza lui ok. Oamenii ok iubesc un om pe care îl ştiu bine şi care îi face să râdă. Eu îl iubesc pe singurul care mă face să plâng. Dar dacă am râs, m-am înfiorat şi am sperat de două ori datorită ţie s-au şters toate lacrimile pe care le-am avut şi le voi mai avea …de dorul tău, oare? Sau de neputinţa şi de frica de a face mai mult decât să te vreau, eu, cu mine şi pentru mine? Cumplit şi trist e dacă te-aş vedea mâine, aş fugi. De teamă că esti om şi ai putea distruge tot. Tot, adica ani întregi în care doar pe tine te-am vrut.

Ţi-aduci aminte de seara în care - Timişoara - , pierdută, credeam că ştii unde sunt şi ce simt, credeam că eşti la radio şi făceai un playlist doar pentru mine şi ascultam râzând Hello, Turn the radio on, is there anybody out there, help me sing my song?

Tonight...

there's nothing but the fear that I'm gonna drop the glass when see you.

Despre copilării, horoscop şi muzică

Vorbeam zilele trecute cu un prieten despre middle age crisis…adică ne apropiem amândoi de 30 de ani şi ne studiam unul altuia simptomele de let it go şi senzaţia de “auch, mă doare” după două nopţi nedormite. El, îndrăgostit de câteva săptămâni, cu fiori adolescentini în stomac, întors de pe-o parte pe alta noaptea şi tot aşa… Ce mai, un om norocos! Oricum, cred că am îmbătrânit oarecum mai repede, dar şi muuuult mai ciudat: adică mă îndrăgostesc una-două, dar somnul meu de frumuseţe nu e aproape niciodată tulburat de starea de veghe cu “dă, Doamne, un sms” - thrill-ul ăsta l-am pierdut de mult. Probabil şi din cauza faptului că mă îndrăgostesc de all the wrong guys care, din motive obiective, n-o să-mi trimită niciodată sms-uri noaptea: fie sunt bărbaţi în toată firea, însuraţi sau măcar cu capul mai pe umeri, fie sunt departe, fie habar n-au ce fantezii am eu cu ei…cel din urmă ar fi cel mai frecvent motiv.

Uneori, îmi citesc horoscopul la cafeaua de dimineaţă: invariabil, uit în 3 minute ce-am citit, însă, dacă se întâmplă cumva să fie ceva de genul “seară romantică”, nu mă pot abţine să nu mă gândesc, 30 de secunde, oare cine din minunaţii-care-nu-mă-bagă-în-seamă mă scoate în oraş diseară. Niciunul, of course. Noroc că seara am treabă cu solarul, coaforul şi shoppingul, deci nu observ. Principial vorbind, chestia asta cu horoscopul mi se pare o prostioară: ceva ce practici intensiv în clasa a VII-a, scrii în jurnal, suni o bună prietenă să-i spui ce chestii bestiale urmează să păţeşti şi aşa mai departe. Cu toate astea, OK, I enjoy some good news from time 2 time, aşa că-mi voi păstra bunul obicei de a-mi bea cafea cu nasul printre astre.



O altă chestie care mă pune uneori pe gânduri vis-à-vis de acel growing up pe care poate-l doream la un moment dat, numai că acum încep să mă răzgândesc serios: o sa fiu clubbing şi la 40 de ani? Şi la 50 de ani? Sau cum funcţioneaza chestia asta? Presupunând că vor mai fi pe piaţă peste 20 de ani, ar trebui oare să mă aştept ca David Guetta sau Tiesto să îmbătrâneasca, să se dea pe pop, rock, smth iar eu să îmi updatez gusturile muzicale după ei? Am observat la rockerii middle aged că n-au trecut de la Metallica la Linking Park, Marilyn Manson etc (scuze, dar astea sunt singurele trupe rock care îmi trec acum prin cap, e evident că sunt tufă la capitolul ăsta!) Ei au rămas tot la trupele pe care le ascultau pe vremea când mai aveau păr în cap să dea din el pe lângă scenă, în timp ce generaţia noastră, cei care am inaugurat să zic aşa clubbingul în Romania, ne facem update-uri regulate, şi e clar că Iio şi ATB nu mai sunt ce-au fost. Anyway, am muzica mea pe blog…iar update-urile ar trebui să fie un sport care să mă ţină alive&kicking pentru cât a mai rămas din toamna asta.

Pentru inimi

Era o toamna urata. Aveam un job mizer, de la 7.30 la cat ma tineau puterile, ajungeam acasa, beam ceva si o luam de la capat cu lucrul. O toamna in care ma imbracam in fiecare zi la fel pentru ca nici zilele nu puteau fi deosebite unele de altele. Toamna-iarna in care am facut 100 de felicitari pe imprimanta-mi proprie, am uscat calcul pe calorifer si l-am taiat cu cutterul. Oribil! Degradant! Forma aia de publicitate careia eu ii spun “lucru manual” sau “munca de chinez batran” . Ciudat este ca nici acum nu sunt mult mai departe, cu toate ca lucrez intr-o companie care se viseaza cea mai tare din tara pe un anumit segment. Ce te faci ca oamenii sunt cei mai tari din tara pe segmentul lucrului facut pionereste, fiecare ora la job e ca un atelier de experimente en-retail.

Lait motivul acelei toamne a fost “Pentru inimi” si am iubit-o atat de tare incat, prinsa in magia si let’s have fun-ul ei am realizat abia mai tarziu ca V, care avea din nou o mare dragoste, mi-a trimis mie un mesaj destinat ei. Ceva de genul “am ajuns acasa, te pup”. Iar eu eram acasa. Si la momentul respectiv imparteam aceeasi “acasa”. Ziua de astazi, asa rece si lipsita de zvac, asa aproape de cum ma simteam atunci, mi-a adus aminte de mesajul cu pricina atat de acut de parca l-as fi primit chiar astazi. M-am lasat prinsa in emotia acelei zile si am tras adanc in piept atat de clar parfumul amarui dar pregnant al toamnei fara vise si fara orizont ca aproape ma pregateam sa-i raspund acum, trei ani mai tarziu, la un mesaj pe care il citisem si stersesem instant, doar-doar urma sa mi se para apoi un simplu vis. O halucinatie a mea, nu o greseala grotesca a lui.