Ma uit la oamenii din jurul meu, citesc reviste, mai bag un ochi in televizor si citesc bloguri....cam cite pot duce intr-o viata de om. Decembrie e o luna a depresiilor si, daca mergi cu spatele ca un rac veritabil (nu ca eu ash fi unul, nici macar ca zodie), gasesti inca de pe la finalul lui octombrie oameni care au abandonat deja 2006.
E ceva ce-mi scapa aici, in puterea noastra de a relua, vorba cu vorba, pas cu pas, frintura de frintura tot ce-a fost rau in spate, imposibilitatea de a ne concentra pe ce urmeaza. Pe ziua de maine. Si pe mine ma chinuie uneori anumite faze din trecut, ma intorc la ele invariabil, frame cu frame, ca si cum as fi un Hercule Poirot plecat in cercetarea adevarului unei secunde care s-a produs, a marcat, a trecut. La un moment dat insa, activitatea asta se muta de una singura in lumea viselor mele matinale (pentru ca inca visez oameni, situatii si povesti intregi dimineata de dimineata) si ramin cu ideea de ce-o fi, o fi. E si maine o zi. Ce-o sa fac la anul? Nu stiu. Peste o saptamina? Nu stiu. Astazi? cu siguranta nimic. Maine? O sa incerc sa misc un deget.
Ma trezesc in fiecare dimineata, deschid geamul si-mi fumez prima tigara. Ma uit la oameni si-i vad cum i-am vazut si ieri. Astazi de exemplu, sunt mai plouati ca ieri. Dar umbla pe strada, se grabesc, isi cara sacosele, isi flutura umbrelele, fug dupa autobuz, asteapta cuminti la semafor o unda verde, fac cumparaturi, vorbesc la telefon, alearga prin ploaie pentru ca se apropie deja de ora 09.00. Dimineata de dimineata. Asta ar putea fi un motiv de depresie decembrista. Ca oamenii la care ma uit in fiecare dimineata, fac in fiecare dimineata aceleasi si aceleasi lucruri. Dar mai e si un motiv de bucurie: life goes on.
Poate da, fiecare zi goes on la fel, dar nu-i vad de la inaltimea celor 4 etaje ale mele scriindu-si depresiile pe bloguri, acuzind oboseala ca le-a distrus vara sau chiar viata. Citesc blogul unui prieten obosit. Obosit in cel mai crud si realist sens al cuvintului. La final de octombrie, hotarise sa lase flow-ul sa-l ia si sa-l duca undeva, sub motto-ul "inot".
Asta cu inotatul e o vorba pe care am invatat-o multi in vara asta. Cel putin eu si prietenii mei am fost coplesiti de ideea de inot, plecind de la premisa unui fals profesor de sport care avea pretentia ca daca arunci un om in apa, va invata singur sa inoate, doar ca sa se salveze. Pe la mijlocul lui august am avut revelatia cumplita ca sunt ce-i drept in viata, uda leoarca de la atita inotat, dar cu tehnica in domeniu tot nu m-as lauda ca stau prea bine.
Patru luni mai tarziu, descopar ca pe M* il apucase inotatul la final de octombrie, timp in care eu inot de-a dreptul. Adica daca m-am straduit o vara sa prind niste tehnici valabile de inot, ceva care sa-mi dea premisele sigurantei pe propriile-mi puteri si n-am reusit sa obtin nimic de genul. Acum, practic inotatul la modul "stagnare". Inot in fiecare zi asteptind sa vad ce se intimpla. Suna telefonul, primesc un mail, vad un om, fac ceva ce n-am facut ieri.....sau pur si simplu inot calm si linistit pentru a nu face nimic.
Si maine e o zi. Din anul asta, mai sunt cu totul vreo 10. Si mai vedem noi....
Posts
No comments:
Post a Comment