Dimineti de toamna

Niciodata n-am simtit toamna atit de real ca anul asta. Interesant este ca percep totul prin prisma toamnei de anul trecut. A mai trecut un an, e acelasi soare, ascult aceeasi muzica, ma gindesc la acelasi om. Nu mai beau, nu mai delirez la telefon, imi tin in frau emotiile si surescitarea cu teama omului care stie ca suferinta s-ar putea intoarce, ma sperii cind ma simt prea infiorata. Prea emotionata. Si dornica sa pun mina pe telefon si sa-i spun: ca a mai trecut un an, m-am tratat, dar poate nu boala era de vina daca tot la el ma gindesc si daca tot imi vine sa sun si sa-l invit la un chef si intr-un hotel cu paturi galbene, daca tot tresar pe aceleasi piese. Daca tot construiesc povesti imaginare cu el urmarindu-ma in trafic. Discret si curios, oare unde ma duc. Sau ce mai fac.




In fiecare dimineata pornesc la drum cu veselia si nebunia sperantei ca poate astazi ma va suna. Sa ma intrebe daca mai am numarul lui de telefon, daca sunt bine, daca-mi aduc aminte ce a fost anul trecut. Sa aflu daca stie ca tot la el ma gindesc. Curioasa daca numara si el zilele ca mine…a mai trecut un an de cind…. Daca vede si el soarele de anul asta ca mine: la fel de puternic ca atunci, de simti nevoia de ochelari de soare si iti vine sa zimbesti in vintul rece de toamna.